SERPIȘORII

„Şarpele nu e odios că muşcă, ci e odios

că se ascunde ca să muşte!” (Nicoale Iorga)

   Șarpele, pentru fiecare dintre noi, are diverse înfăţişări. El se metaforizează în mintea şi-n subconştientul nostru în felurite chipuri şi închipuiri. Contrar tuturor aşteptărilor, şarpele, atunci când te vede pentru prima oară, nu-ţi sare la gât să te muşte, dacă se poate mortal, ci, mai întâi, îţi zâmbeşte. Da, dar tu nu-i poţi vedea zâmbetul prietenos pentru că el se întâmplă în miimi de secundă… Şi pentru că tu nu eşti în stare să-i răspunzi, eventual, tot printr-un zâmbet, ca semn al prieteniei tale, abia atunci şarpele, înfuriat la culme şi rănit în amorul propriu, trece la atac…
Mai există o categorie de şerpi, care nu-ţi zâmbesc ţie, ca acţiune exterioară fiinţei sale, ci zâmbesc în sine (ca să nu zic în barbă), ca satisfacţie a întâlnirii prăzii de mult aşteptată…
   După cum ziceam, pentru fiecare dintre noi şarpele are o înfăţişare anume. Pentru mine şarpele de care vorbesc are chip de femeie… După cum lesne v-aţi putut da seama, viaţa mea este indestructibil legată de existenţa lor. Am întâlnit şerpi lucioşi cu ochi hipnotici, cu buze reci de gheaţă dură, cu limbi spurcate de prin gură, cu vorba dusă pe-arătură, veşnici în „căutătură”… Pentru că şarpele, să nu vă miraţi, are cele mai diversificate interese. De la perpetuarea speciei până la asigurarea unui confort material care să-l ferească pe el de neajunsuri…
   Primul şarpe pe care l-am întâlnit era gras, mare şi  urât, un anaconda de Olanda. A vrut să mă căsătoresc cu el. Ţinea morţiş la asta. Dorea să mă mut în Olanda, să gospodărim împreună grădina cu trandafiri şi cele câteva camere ale vilei sale. Refuzul meu repetat (pentru că nu găseam nici un motiv să fac gestul acesta), l-a determinat să-mi arunce un ultim zâmbet şuierat prin despicătura limbii: „parcă ai fi un mafiot”! Am uitat să vă spun că eu viețuiam pe internet cu siviul complet, la o cât mai bună vedere… Cu poze și toate celelalte…
  Al doilea a fost de culoare roz şi avea mulţi, foarte mulţi clopoţei, nu la coadă, cum aţi fi voi tentaţi să credeţi, ci la cap… Se uita galeş şi roz la mine, de drag ce-i eram. Şi eu mă uitam la el cruciş şi tâmp, că mă cam hipnotizase, cum stătea el câteodată în coadă şi se lingea pe botul deja umed de pofte… Pusesem la cale o întâlnire şi ca să mă convingă să plec la drum îmi dădu telefon. Discutam. Am întrebat-o ce face. Baie, mi-a răspuns. Aha, zic, mă suni de pe fix, stai în cadă şi vorbeşti cu mine, deci, se cheamă că eşti goală?!…  Parcă aud apa clipocind…  (chiar se auzea). „Daaaa, şi e aşa de bine, şi când o să vii şi o să mă pătruunzi…” Ce să fac? Să te pătrund? Unde? Când şi cum? „Ei, la dracu, în ureche!” Veni răspunsul ei şuierat şi se ascunse şi ăsta o dată cu apa în ţeava de canalizare…
   Şarpele cu numărul 3 a fost unul foarte periculos. Roşu de data asta, cu mai multe cozi şi două capete… Locul lui preferat era o bucătărie din Spania. Mă privea dintr-o parte aşa cum se uită câteodată femeile cam ca cur-ca-n lemne. Aş putea zice că nu avea limbi, ci panglici. Era deci, panglicar. Îmi făcuse capul fuior. A fost primul şarpe cu care am început să discut pe mess şi cu care am încercat să comunicăm prin web-camera, dar cum net-ul meu este unul de doi bani, încercarea a eşuat. Avea mii de relaţii, era inteligentă, scria. Toată lumea scrie, dar ea reuşise să şi publice câteva cărţi de poezie, destul de bună. Într-o zi m-am trezit că-mi bate inima mai altcum atunci când ne întâlneam pe calea net-ului. Trebuia să ne vedem, era musai, când ar fi venit ea în ţară. Dar n-a fost să fie, pentru că şarpele nu trebuie învăţat ce şi cum să facă. El ştie prea bine. Spuneam că are două capete, deci mă încolţise din părţi: pe o parte ea, cea roşie în bucătăria spaniolă, pe de altă parte clona ei, de pe alt profil, care îmi întindea tot felul de mere colorate în fel şi chip, doar-doar oi cădea şi-n plasa celui de-al doilea cap. Hopa, că m-am prins! Într-o noapte, când nu aveam ce face, cer ajutorul măriei sale Google. Ce mi-a fost dat să descopăr a fost suficient-cu-asupra-de-măsură ca să o iau la sănătoasa, oricât mi se spune mie că aş semăna cu o mangustă…
   Şarpele 4 a fost o cobră de Transilvania. Cu un singur corn. Avea în permanenţă o poziţie verticală. Te privea fix în ochi şi după fiecare muşcătură făcea, fix, doi paşi înapoi. Nu obosea niciodată… Mă fentase atât de rău încât era cât pe ce să mă apuce de jugulară. N-a reuşit să mă omoare (precum vedeţi). A reuşit, în schimb, să-mi lase vraişte casa sufletului…
Al cincilea şarpe a ieşit dintre mere, în timpul culesului de mere. Era toamnă carevasăzică. Într-o bună zi însorită mă trezesc că din ecranul telefonului meu se degajă, precum duhul din Lampa lui Aladin, un mesaj: „Sunt EU, şarpele tău, ia-mă la tine la sân”…
Cu şarpele ăsta am făcut multe nebunii virtuale, unele pe care nu le mai făcusem până atunci, decât în real. Într-o zi era să sparg monitorul din cauza lui. În altă zi i-am cântat la pian deşi, ştiu bine, nu putea să mă audă… Avea două mari defecte: primo, locuia la etajul 9 iar mie mi-e frică să urc mai sus de șase etaje; secundo: mă căuta prea des la buletin să vadă care-i vârsta mea reală… Sunt sigur că m-ar fi căutat şi la buzunare, dacă ar fi avut cum…
În fine, cu ultimul şarpe, al şaselea, sunt în tratative. Îi plac stâncile şi vorbele îmbârligate. Când stă cu faţa la tine, priveşte îndărăt, când stă cu spatele la tine te priveşte în pupila ochiului lăuntric… Nu prea ştii de unde să-l apuci, pentru că-i alunecos ca şarpele. „Relația” noastră se află, încă, în coadă de șarpe…
   Când un şarpe reușește să mă atragă pe messenger, este dovada că el înseamnă ceva pentru mine şi că, cel puţin la nivelul declarativ, avem probleme importante să ne spunem. Dar, şarpele tot şarpe. El nu are nimic de articulat, în afară de şuierături şerpeşti, şi despicări de limbi specifice…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *