M

Două arcade și o cheie de boltă. „M” nu e doar o simplă consoană. Cei/cele ce-l au în alcătuirea numelui pe „M”, mai cu seamă când numele  (prenumele) începe cu el simt, așa, venind de departe parcă, o durere înăbușită cu tuful regretului, o dorință și o necesitate perpetuă de comunicare (comunicare stinsă în propria-i fașă, din lipsa receptorului adecvat și dorit totodată, acel receptor capabil să recepționeze, dar să și emită pe mai multe canale în același timp, color și colorat, nu înfrumusețând, ci îmbrăcând în frumusețe însăși comunicarea…).

Eu sunt „M” când vreau să-ți vorbesc, dar știu că nu mă poți asculta, deși mă auzi. Eu sunt această petală a nestrigării când știu că singurătatea circulă în lume cu fantastice aripi de condor…

Tu ești „M” când pentru mine însemni totul, floare îmbobocită sub lună. „M” ca două valuri obosite la țărmul nisipos care sunt, ca aripile albatrosului pe catargul ce-l însemn, ca două ancore adânc înfipte în carnea trupului meu…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *