DRAGOSTE ÎN VREMEA COVIDULUI SAU ÎNGERA CU SPIRT PE ARIPĂ

„Ce umbrelă mare ai…” Așa ciripi ciripitoarea. E loc pentru doi sub ea, continuă cu glas cristalin posesoarea unor pantofi din piele de șarpe și-a unei înflorite rochii pe care le zărisem pe sub borul umbrelei. Am ridicat umbrela și-am înclinat-o spre spate astfel încât s-o pot vedea în întregime. Acceptabilă, fu primul meu gând. Chiar bună, chiar frumoasă fu cel de-al doilea și de-al treilea gând. Poftim sub ea, i-am replicat. Acceptabila, buna și frumoasă nu așteptă a doua invitație, ci mă luă de braț culcușindu-se la umărul meu drept. Era caldă, era mi se pare, chiar aburindă de vreme ce către mine veni imediat o aromă de frezii abia înflorite, amețindu-mi nările și răscolindu-mi „apele” în adâncuri…

Ea luă repede măsura pașilor mei, acordându-ne astfel, deocamdată, în mers. Nu prea vorbea. Nici mie nu-mi dădeau ghes cuvintele gândite pentru a se face rostite pe gură. Ploaia își vedea de treabă adunând pe trotuare mici bălți pe care trebuia să le pășin mărind compasul. Hop! Atunci ea avea un chicotit, după fiecare baltă pășită, uneori sărită ușor. Pe stradă mașini puține, totuși destul de multe ca să poată nimeri câte una prin vreo baltă mai acătării aruncând spre vietățile pietonale stropi serioși de apă… Hmmm, spuneam eu… Hmmm, mă imită ea… Am privit-o pe sub ochelari. Ce faci, mă-ngîni? Da! De ce? Pentru că-mi place! Hmmm. Cam acesta a fost dialogul nostru sub umbrela cu adevărat mare.

Totuși, plimbarea mea prin ploaie în amintirea vremilor de altădată când cu Adya prin stropii calzi ai verii, un sărut din spate pe ceafă, mâinile pe lângă trup în buzunarele mele căutând ceva și găsind… se cam apropia de sfârșit. Atunci o întreb, fără prea multe ocolișuri: Eu am terminat… Deja? Mă întrerupse ea arborând un zâmbet larg, de plimbat prin ploaie, sunt aproape de casă. Tu unde mergi? Vrei să vii la mine să bem o cafea, o ceva acolo și să fumăm o țigară? Tăcere. A devenit dintr-o dată serioasă. Uite cum, zise, abia ne-am cunoscut, nu știu cine ești, ce hram porți și unde vrei să mă duci. O cafea, ceva acolo și o țigară putem consuma la mine dacă vrei… Am stat puțin pe gânduri, până să-i răspund, pentru că nu era și nu este în tipicul meu să „joc în deplasare”. Mereu am dat „rateuri”.  De data asta însă, gândul că s-ar putea să nu mai am o asemenea ocazie, am zis ok! Atunci o luăm p-acilea, zise și se-mpinse în umărul meu întorcându-mă spre stânga pe o direcție nouă. M-am lăsat dus și condus până în curtea interioară a unui bloc în formă de U. Am urcat trei etaje, a deschis o ușă, am intrat. Apartamentul, construcție veche, frumos mobilat, deși modest era extrem de curat. Nimic nelalocul său, nimic aglomerat, nimic în plus, nimic în minus.

S-a descălțat. I-am urmat exemplul, deși nu-mi stă în fire să mă descalț indiferent la cine mă aflu. Fă-te comod, ia un loc până pregătesc eu cafeaua. Apropos cum te cheamă?  Chiar așa. Mă aflam în casa unei femei pe care am întâlnit-o prima dată, cu vreo 20 de minute în urmă și nu știam cum o cheamă, cine este și ce hram poartă. M-am ridicat de pe fotoliu și i-am întins mâna. Să facem cunoștință, zic, Romeo. Vai, ce frumos, pe mine mă cheamă Claudia, și dispăru în bucătărie de unde auzeam zgomot de pahare, de cești și de robinet deschis. S-a întors cu o sticlă de coniac și cu două pahare. Cafeaua este gata imediat. Într-adevăr veni cu ea, o turnă în cești și se așeză în fața mea zâmbind șmecherește în colțul buzelor.

            Am discutat multe, vrute și nevrute, chestiuni, în genere, despre viață. Am reușit astfel să ne cunoaștem cât de cât. Numai că, vezi tu, timpul trecea și-afară se-nsera și se-nsera… Ce fac? Rămân sau plec? Rămâi, numai dacă vrei sincer. Vreau, cum să nu vreau. Atunci să pregătesc patul? Bineînțeles… După ce l-a pregătit m-a luat de mână și m-a condus în dormitor. Un pat mare, matrimonial, cu cearceafuri albe, bine scrobite, mirosind ușor a clor. Vrei să te speli pe picioare? Da, chiar te rog. A dispărut și a re-apărut cu un lighean albastru în care se legăna, lovindu-se de margini, apa caldă. Mi l-a pus la picioare, lângă pat. M-a lăsat singur să-mi toaletez picioarele. Mi-am dat ciorapii jos și mi-am băgat picioarele în ea de apă. Era caldă, aproape fierbinte, dar asta-mi făcea bine, mai ales că ploaia ne cam zgribulise.

Claudia s-a întors imediat cu o sticlă albă din care a turnat ceva în apa din lighean, peste picioarele mele. Puțin clor, dacă nu te superi, dar știi tu, carantina, covidul, virusul, bacteria… Am înghițit în sec și am tăcut. La urma urmei avea dreptate, dar totuși baie la picioare cu clor nu mai făcusem vreodată. În fine trebuia s-o înghit și pe asta dacă doream să fie o seară și o noapte reușite.

Mi-a adus un prosop, apoi își dădu halatul jos, pe care și-l luase între timp, și se întinse în pat sub pătura băgată într-un cearceaf-plic, de asemenea foarte bine scrobit. M-am șters bine pe picioare și m-am întins lângă ea, lăsându-mi brațul drept pe sânii ei de o fermitate curioasă. Am început să ne mângâiem, să ne sărutăm, să ne bâjbâim fiecare pe unde apuca…

Și când era gata-gata să înceapă bătălia finală, o văd că se lasă pe stânga (patul fiind așezat la mijlocul peretelui din dormitor), face ea ceva acolo pe lângă pat, nu știu ce, se întoarce cu fața către mine și băgând mâna sub pătură mă apucă de sex pe care începu să-l maseze înainte și-napoi. La început nu mi-am dat seama ce se întâmpla, ba chiar mi-a plăcut ideea, dar asta până în momentul în care am simțit o usturime atroce care m-a făcut aproape să urlu. În loc să urlu ca din gură de șarpe, am strâns din dinți să-mi pocnească măselele. Nebuna îmi frecase penisul cu spirt.

M-am dat jos din pat aproape tremurând. Bre, Claudie, covid, covid dar dă-o dracului, nici chiar așa. M-am îmbrăcat la repezeală și am plecat fără să mai scot un sunet.

Nu știu ce a pățit Gabriel Garcia Marquez‎ când a scris „Dragoste în vremea holerei”. Știu însă ce am pățit eu în vremea covidului, no!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *