CUM MI-A INTRAT VIORICA ÎN PAT

Bineînțeles că primul pas l-a făcut intrând pe ușa ușor întredeschisă, special, ca să iasă fumul de țigară și ca să-i fie ei mai ușor să mă găsească. Doar ne vedeam pentru întâia oară și nu era frumos din partea mea s-o las să bâjbâie pe la alte uși. Pe de altă pare ar fi fost și greu să nu mă nimerească din prima dat fiind că puține uși aveau ieșirea direct în stradă, mai precis pe trotuar, cum era ușa mea de la odaia din față în care amenajasem spațiul pentru întâlnirile (întru socializare) membrilor fundației (Armonia – pe care o fondasem nu demult)…

Viorica își trimisese buzduganul (ca-n poveste) mai înainte de a sosi personal. Erau două scrisori (la date diferite) intitulate de ea „Lea către Club” (Lea fiind un personaj biblic, cum avea ea să-mi mărturisească ulterior).
Așadar își făcuse oarecum loc în mintea mea trezindu-mi curiozitatea de a o afla „pe viu”.

Intră oarecum strecurat prin întredeschiderea ușii, mai întâi o poșetă enormă, apoi o bucată de profil cu jumătate de chip, în fine cu toată făptura ei dolofană. „Frumusețe îmbelșugată!” mi-a venit mie imediat să-i spun (în gând, firește, pentru că nu puteam să-i spun că am remarcat sânii ei enormi, vară fiind, și plinătatea trupului cam peste tot). Nu, nu era grasă. Avea rotunjimi bine definite și (slavă domnului!) sâni naturali, de la mama natură. „Romeo, fă dragoste cu sânii mei” avea ea să-mi spună după vreun an de conviețuire tumultoasă.

Atunci însă, prima dată fiind, era sfioasă nevoie mare, ca un ghiocel, ca o lăcrămioară.

M-a salutat, am poftit-o să ia loc și i-am mângâiat obrazul fin (un gest venit din parte a mea instantaneu, părintește oarecum – între noi fiind o diferență de 25 de ani). M-am și mirat, și nu i-am ascuns asta. A zâmbit, făcând gropițe. Gropițele astea ale ei erau de poveste, o făceau să pară o fetiță, un copil, o dulceață! Nu mă puteau lăsa indiferent.

Mi-a cerut voie să dea un telefon. Vrea să pară importantă, am gândit, dar i-am permis.

Asta a fost atunci, în prima zi, la prima cunoaștere.

În altă zi vine neanunțată, în sandale, pantaloni și o bluză albă de sub care debordau sânii ei inconfundabili. Se așează și nici una, nici două ciripește: „Tu nu ai un pat p-acilea, că nu mă simt prea bine, mi-e puțin cam rău și aș vrea să mă întind un pic”.

Aici trebuie să fac o mică paranteză: în casa în care am locuit din 1984 până în 2004 – când au venit moștenitorii să-și revendice domiciliul) făcusem câteva modificări în repartizarea spațiului de locuit. Era o casă de tip boieresc, arhitectură veche, camere foarte spațioase, dar, mai ales foarte înalte. Stând în pat, într-o zi, mă apucă amețeala tot privind în tavan. Din amețeală mi-a venit ideea: ce mama dreak atâta spațiu inutil pe verticală. De la parchet până la tavan erau 5 metri. Dacă eu am 1,70 m. iar oameni mai înalți de 2 metri eu n-am prea văzut, ce ar fi dacă împart eu acest spațiu pe din două. Adică să pun un plafon fals și astfel dintr-o încăpere să fac două, jos sufrageria și sus dormitorul. Zis și făcut. Așa că „un pat”, cum m-a întrebat Viorica, aveam. Aveam sus în dormitor la care ajungeai pe o scară mascată discret sub o draperie groasă din catifea. I-am arătat Vioricăi cum poate ajunge la pat să se întindă un pic, iar eu mi-am văzut în continuare de treabă. Aveam de făcut câteva drumuri prin oraș. Așa că am lăsat-o singură să-și revină, eventual să doarmă dacă dorea.

Am lipsit vreo patru ore. Se lăsa seara. Venind spre casă gândeam că Viorica s-a vindecat și că, poate, a și plecat. Numai că surpriza e surpriză și orice ai face tu ca bărbat ea tot surpriză rămâne. Nu numai că nu plecase, ci mă aștepta zâmbind, tolănită în pat, cu o carte în mână. Nici n-am apucat să zic eu ceva că zise ea: „nu vii și tu aici lângă mine?” Ce era să fac? Rămas fără grai, în picioare, lângă pat, o priveam și sunt sigur că în privirile mele ea a citit un fel de tâmpenie. Așa că a insistat cu întrebarea și mi-a făcut chiar loc, retrăgându-se mai către perete. Am acceptat. M-am dezbrăcat și m-am întins lângă trupul ei nefiresc de fierbinte.

Așa mi-a intrat Viorica în pat, fără să-i propun eu ceva, fără s-o invit, fără să-mi fi dorit asta. Relația noastră a durat cam doi ani. O relație plină de evenimente, uneori tumultoasă, spumoasă, despre care voi scrie negreșit. Atât pot să spun acum: Viorica mi-a zdruncinat existența într-un mod dramatic, semnificativ lăsându-mi multe răni, încă nevindecate…

Astăzi, după atâția ani (19 la număr) sunt îndreptățit să spun că și Viorica a fost un șarpe. Unul din aceia al cărui venin nu te ucide imediat, ci te ucide lent, în decursul unei vieți.

Iar felul în care mi-a intrat în pat face parte din tehnica perversă pe care multe femei o posedă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *